Fabian era incantat in timp ce repeta discursul sau pentru adunarea de adoua zi. Din totdeauna, el si-a dorit sa fie o persoana importanta si puternica, iar acum visul sau era pe cale sa se implineasca. El era un mestesugar care isi castiga painea prelucrand aurul si argintul. Dar munca grea nu era pe placul sau. Fiind plin de energie, el tanjea dupa o provocare, iar planul sau acum era finalizat. Acum putea sa-l puna in aplicare.
De-a lungul generatiilor oamenii foloseau schimbul in natura, asa-numitul troc. Fiecare in parte isi producea tot de ce avea nevoie el si familia sa. Unii preferau sa se specializeze pe o anumita activitate. Excedentul de produse rezultate din aceste activitati le schimba pe exedentul obtinut de alti mestesugari, atunci cand se ivea ocazia.
Schimbul de produse se infaptuia la iarmaroc.
Iarmarocul era plin de zgomot si praf, dar oamenii erau prietenosi si binevoitori. Sentimentul de tovarasie si comunitate ii facea sa se simta foarte bine. Dintodeauna, iarmarocul a fost un loc plin de voie buna, dar in ultimul timp aici se aduna prea multa lume, erau prea multe dispute si oamenii nu prea mai aveau timp sa stea de vorba pur si simplu. Pe zi ce trece devenea tot mai limpede ca le trebuia un sistem nou, imbunatatit.
Per ansamblu, oamenii erau fericiti si multumiti de rezultatele muncii proprii.
In fiecare comunitate a fost creat un sistem simplu de guvernare, a carui rol era sa asigure respectarea drepturilor si a libertati fiecarui individ si ca nimeni sa nu fie obligat sa faca ceva impotriva vointei sale de catre alte persoane sau grupuri de persoane.
Singura sarcina a guvernului era aceasta protectie a libertatilor individuale, iar guvernatorul local se bucura de suportul larg a comunitatii care l-a ales.
Problema mare era targul. O problema pentru care nu se gasea solutia. Cat costa un cutit - o jumate de sac de porumb sau un sac intreg? Ce este mai valoros - vaca sau taurul? Astfel de probleme apareau la tot pasul. Dar nimeni nu propunea ceva mai bun.
Si iata ca Fabian a anuntat: "Am gasit o rezolvare pentru problema trocului. Va invit pe toti maine, la o adunare generala."
A doua zi piata mare a orasului era plina de lume. A venit aporape toata populatia locului si chiar si din asezarile invecinate. Fabian le-a explicat oamenilor in ce consta noul sistem de schimb bazat pe ceea ce el le-a numit "bani". Ideea le-a placut foarte mult celor adunati in piata. "Cu ce incepem?" au interbat oamenii.
"Aurul pe care-l folosesc eu ca sa fac bijuterii este un metal excelent. El nu se intuneca in timp, nu se oxideaza, e rezistent in timp. Eu am sa topesc aurul pe care-l am in bucatele mici si egale numite 'monezi', iar o moneda o sa o denumim 'ban'."
Inca un sfert de ora el a explicat pe indelete principiile noului sistem, faptul ca acesti "bani" vor deveni un adevarat mijloc de realizare a schimburilor, mult mai simplu si mai convenabil decat trocul.
Unul dintre guvernatori a intrebat: "Dar ce facem in cazul in care cineva va gasi aur si va produce propriile monezi?""Este inadmisibil! Va fi inechitabil!" Dar Fabian avea pregatit raspunsul: "Doar acele monezi care vor fi aprobate de guvern vor putea fi folosite in calitate de bani si vor fi marcate ca atare cu un insemn special." Propunerea parea rezonabila. In plus, el a mai propus ca fiecare membru al comunitatii sa primeasca de la bun inceput cantitate egala de bani." Mesterul pitar a sarit imediat: "Eu merit mai mult, pentru ca fiecare dintre voi mananca din painea pe care o fac eu!" Un fermier a obiectat: "Ba eu merit mai mult, ca eu cresc graul din care faci tu painea si din care apoi mananca ceilalti!" Discutiile aprinse au continuat.
Fabian i-a lasat sa mai discute o bucata de timp, dupa care le-a propus: "Deoarece voi nu reusiti sa va puneti de acord pe acest subiect, eu propun ca fiecare dintre voi sa primeasca de la mine atatea monezi cate va solicita. Nu va exista nicio conditie decat aceea de a putea sa-mi restituiti datoria. Cati bani am sa va dau acum, tot atata imi veti intoarce inapoi la sfarsitul anului." Atunci cativa din multime l-au intrebat: "Dar ce vei primi tu la schimb pentru asta ?"
"Pentru ca eu va ofer servicii, adica sunt sursa acestor bani, am dreptul la plata pentru serviciile mele. Sa zicem ca pentru fiecare 100 de bani pe care cineva ii va lua de la mine cu imprumut, imi va plati pentru fiecare an cate 5 bani in plus, pana cand imi va returna toti banii imprumutati. Acesti 5 bani aditionali vor fi plata pentru serviciile mele si eu voi numi aceasta plata 'dobanda'."
Nimeni nu a fost in stare sa propuna nimic altceva iar 5% nu i s-a parut exagerat nimanui, ba chiar din contra, multi credeau ca e un pret mic. Asa ca multimea a acceptat propunerea. Fabian a concluzionat: "Veniti tot aici vinerea viitoare si vom incepe."
Fabian s-a pus imediat pe treaba. Zi si noapte el fabrica monezi, asa ca in ziua anuntata totul era pregatit. La intrarea in atelierul sau se formase o coada lunga si, imediat dupa ce guvernatorii au inspectat si aprobat monezile fabricate de Fabian, noul sistem de schimb a intrat in functie. Cei mai multi cereau doar cateva monezi, ca sa verifice cum functioneaza sistemul in realitate.
Dupa ceva timp, majoritatea covarsitoare a ajuns la concluzia ca noul sistem era genial si, la scurt timp dupa, au evaluat toate produsele in 'bani' de aur. Echivalentul fiecarui obiect in bani a fost numit 'pret'. Acest pret depindea, in mare, de volumul de munca depus pentru a obtine acel obiect. Daca ceva necesita un consum mare de munca si materiale, pretul sau era mare, daca nu - mic.
Intr-un oras din apropiere locuia Geroge, singurul ceasornicar din regiune. Preturile practicate de el erau ridicate, deoarece clientii lui erau dispusi sa plateasca scump pentru ceasurile pe care le producea.
Intr-o buna zi un alt om a inceput sa produca si el ceasuri, si le oferea la un pret mult mai mic decat George, ca sa-i castige pe clientii acestuia. George a fost nevoit sa-si coboare si el pretul si uite-asa preturile au coborat, deoarece ambii ceasornicari se straduiau sa produca ceasuri de calitate tot mai buna, pe care le vindeau cu preturi tot mai mici. A aparut concurenta adevarata.
Nu a durat mult timp la fel s-a intamplat si la zidari, la soferi, la fermieri... Ce mai, peste tot. Clientii intotdeauna alegeau ceea ce le convenea mai mult. Aveau libertatea sa aleaga. Nu exista nicio bariera - taxe, licente, accize - care sa limiteze artificial alegerea vreunui domeniu de specializare pentru producatori. Nivelul de trai al fiecaruia a crescut, iar oamenii se intrebau mirati cum de au reusit ei sa se descurce fara bani atat de mult timp inainte.
La sfarsitul anului Fabian a iesit din atelierul sau si a facut o vizita fiecaruia dintre cei care-i datorau bani. Unii dintre ei aveau mai multe monezi decat au imprumutat initial de la Fabian, dar asta insemna ca altii au mai putine, deoarece initial a fost fabricat un anumit numar de monezi. Chiar si cei care aveau suficienti bani ca sa-i restituie lui Fabian datoria si cele 5 monezi aditionale la fiecare suta de monezi imprumutata, se vedeau nevoiti sa apeleze imediat la un nou imprumut ca sa-si poata continua activitatea in noul sistem.
Ceilalti au constatat cu stupoare ca ei au o datorie de care nu sunt in stare sa se achite. Inainte de a le imprumuta sume noi, Fabian a luat drept garantie cate ceva din proprietatea acestor oameni, si ei au inceput un nou ciclu de un an cu hotararea ferma sa faca rost de acesti 5 bani suplimentari care s-au dovedit a fi atat de greu de gasit.
Nimeni nu a inteles ca, la scara intregii tari, datoria nu poate fi achitata, pana nu se returneaza absolut toate monezile. Dar si in acest caz mai ramane acea datorie de 5 monezi suplimentare la fiecare suta imprumutata, monezi care nu au fost puse in circulatie niciodata. Nimeni, in afara de Fabian, nu sesiza ca achitarea dobanzii este pur si simplu imposibila - bani suplimentari nu existau in circulatie. Intotdeauna exista cineva care nu-si putea achita imprumutul.
Sigur, si Fabian mai cheltuia cateva monezi cand avea nevoie, dar el de unul singur nu putea cheltui o suma care sa acopere 5% din economia unei tari. Erau implicati mii de oameni, iar Fabian era unul singur. Unde mai pui ca el era in continuare bijutier care, ce-i drept, devenise destul de bogat.
In camera din spatele atelierului sau Fabian a amplasat un seif si multora li s-a parut comod sa-si lase o parte din monezile de care dispuneau in acel seif, din motive de securitate. Fabian lua pentru acest serviciu o taxa mica, care depindea atat de suma lasata spre pastrare cat si de durata pentru care erau tinuti banii in acel seif. Proprietarul banilor depozitati in seif primea in schimb o bucata de hartie pe care Fabian trecea suma lasata si se semna.
Comerciantii au inceput sa le accepte pe acestea in locul banilor din metal, asa ca atunci cand acesti oameni se duceau sa faca cumparaturi, ei nu mai luau la ei monezi ci achitau produsele direct cu una sau mai multe din hartiile semnate de Fabian, in functie de pretul produsului si suma inscrisa pe hartii. Aceste hartii erau aduse, in final, inapoi la Fabian de catre comericanti si erau schimbate inapoi pe monezi. Oamenii aveau incredere in aceste hartii ca si cum ar avea in banii reali. Asa au inceput aceste chitante sa treaca dintr-o mana in alta.
In timp, Fabian a constatat ca, de fapt, foarte putini mai veneau la el sa-si reprimeasca monezile inapoi. Cei mai multi veneau doar sa-i ceara sa mai scrie o data pe o coala de hartie noua sumele de pe hartiile care erau deteriorate sau murdarite.
Atunci i-a venit in minte o idee: "Eu de fapt detin tot acest aur, dar inca mai lucrez ca bijutier. Ce rost are daca sunt zeci si chiar sute de oameni care mi-ar plati bucurosi dobanda pentru dreptul de a se folosi de acest aur pe care eu il tin in seif si pe care proprietarii nu si-l recupereaza practic niciodata. E adevarat ca aurul nu este al meu, dar el se afla in posesia mea, iar acest fapt este esential. Eu nu mai trebuie sa produc monezi noi ca sa le dau cu imprumut, eu pot sa ma folosesc de cele care sunt depozitate in seiful meu.
La inceput Fabian era foarte atent, dadea cu imprumut doar cateva monezi odata si doar atunci cand era absolut sigur ca datornicul are sa-i restituie datoria in timp util. Dar, pe masura ce timpul trecea, a prins curaj si a inceput sa imprumute sume tot mai mari.
Odata i-a fost solicitat un imprumut deosebit de mare. Fabian i-a propus atunci: "In loc sa-ti dau tot acest aur, mai bine am sa fac un depozit in seiful meu pe numele dumneavoastra si am sa-ti dau doar chitantele pentru suma respectiva." Cel care imprumuta a fost de acord si a plecat cu un teanc intreg de hartii. Imprumutatul a primit banii solicitati, dar aurul nu a parasit seiful lui Fabian nici macar pentru o secunda. Dupa ce clientul a plecat, Fabian era in al noulea cer: el putea sa manance din turta si, in acelasi timp, aceasta ramanea intreaga si neatinsa la dispozitia lui.
Prietenii, strainii si chiar dusmanii lui Fabian aveau nevoie de bani ca sa-si realizeze planurile personale. Si, intotdeauna cand reuseau sa demonstreze ca sunt capabili sa returneze imprumutul, primeau imprumutul solicitat. Prin simpla scriere a chitantelor Fabian putea imprumuta cu sume de multe ori mai mari decat valoarea aurului care era pastrata la el in seif. Si asta in conditiile in care el nici macar nu era proprietarul acelui aur. Toata schema nu comporta riscuri atata timp cat adevaratii proprietari nu solicitau restituirea aurului in natura si cat timp era mentinuta increderea oamenilor in sist
Fabian ducea o evidenta stricta a debitului si creditului pentru fiecare client. Aceasta camatarie s-a dovedit a fi o afacere extrem de profitabila.
Statutul sau social crestea cu o viteza aproape egala cu viteza cu care crestea averea sa. El a devenit o persoana importanta, si era tratat peste tot cu respectul cuvenit. In problemele financiare parerea lui era litera de lege.
Bijutierii din alte orase au devenit foarte interesati de noua activitate a lui Fabian si l-au invitat la o intalnire. El le-a explicat modul in care functioneaza sistemul si i-a atentionat de necesitatea pastrarii secretului absolut. Daca oamenii ar fi aflat adevarul, tot sistemul ar fi colapsat. Din aceasta cauza bijutierii au decis sa se organizeze intr-o uniune secreta.
Bijutierii s-au intors fiecare in orasul sau natal si au inceput sa actioneze asa cum i-a invatat Fabian.
Oamenii deja considerau chitantele de mana ca ceva echivalent cu aurul, iar unii au inceput sa depoziteze spre pastrare chiar si aceste chitante, exact ca si cum ar fi depozitat monezile. Pentru acestia Fabian tinea o evidenta individuala separata. Cand un astfel de comerciant dorea sa achite marfa altui comerciant, era suficent sa-i scrie o nota lui Fabian prin care-l ruga sa treaca o parte din banii aflati in scripte in contul sau pe contul vanzatorului. Lui Fabian ii trebuiau doar cateva clipe ca sa corecteze sumele in conturile clientilor sai. Acest sistem nou a devenit extrem de popular iar scrisorile cu solicitarea de transfer a banilor de pe un cont pe altul au fost denumite 'cecuri'.
Intr-o noapte Fabian i-a convocat pe ceilalti bijutieri la o noua sedinta, ca sa le povesteasca despre un nou plan de-al sau. A doua zi a fost aranjata o intalnire cu guvernantii, si Fabian li s-a adresat: "Chitantele pe care le dam noi, bijutierii, clientilor nostri au devenit populare. sunt convins ca si majoritatea dintre dumneavoastra le utilizeaza si considera ca sunt foarte comode." Guvernantii au confirmat doar ca nu intelegeau care este problema si care ar putea fi motivul acestei intalniri. "Foarte bine, a continuat Fabian, unele chitante au inceput sa fie falsificate. Trebuie sa oprim aceasta faradelege!"
Guvernantii au fost ingrijorati. Dar cum nu s-au mai lovit de aceasta situatie, l-au intrebat pe Fabian ce propune acesta sa faca. Fabian le-a raspuns: "Va propun urmatoaerle: sa devina sarcina guvernului sa tipareasca aceste chitante, pe hartie speciala, cu un desen elaborat si complex, iar chitantele sa fie semnate doar de guvernator. Aceste noi chitante le vom denumi 'bancnote'. Noi, bijutierii, vom fi bucurosi sa suportam toate cheltuielile legate de tiparirea acestor bancnote, deoarece ne-ar economisi foarte mult timp cu scrisul acestor chitante."
Guvernantii au cazut pe ganduri si au concluzionat ca, deoarece protejarea drepturilor membrilor comunitatii este sarcina lor si, deci, trebuie sa-i protejeze inclusiv impotriva hotilor si falsificatorilor. Asa ca au decis ca incepand cu a doua zi sa se tipareasca aceste bancnote.
"In afara de problema falsurilor, a continuat Fabian, a mai aparut o problema: sunt oameni care au gasit aur si s-au apucat sa fabrice monezi din acest aur. Eu propun sa emiteti o LEGE prin care oricine gaseste aur sa fie OBLIGAT sa-l predea la bijutieri. Evident, in schimbul acestuia vor primi echivalentul aurului gasit in bancnote sau in monezi."
Aceasta propunere a fost acceptata la fel de rapid ca si prima. Fara a mai sta prea mult pe ganduri s-au tiparit o cantitate mare de bancnote noi si frumoase. Pe fiecare bancnota era trecuta valoarea pe care o substituia - 1 ban, 2, 5, 10, etc. Costurile de tiparire, de altfel destul de mici, au fost suportate integral de bijutieri.
Bancnotele erau foarte comode la transportat si au devenit rapid populare la randu lor. Doar ca din evidente reiesea ca doar 10% din banii aflati in circulatie erau sub forma de bancnote. Restul de 90% era reprezentat de vechile 'cecuri'.
A inceput urmatoarea etapa din planul lui Fabian. Pana acum clientii ii plateau lui Fabian pentru ca acesta le tinea la pastrare aurul. Acum, ca sa atraga cat mai multi bani inapoi in seiful sau, Fabian le-a propus clientilor sa le plateasca el o dobanda de 3% pentru banii depozitati in seif. Majoritatea oamenilor considerau ca Fabian le ofera bani cu o dobanda de 5% si ca profitul lui net, in acest caz este dat doar de diferenta, adica de 2%.
Mai mult, oamenii nici nu mai puneau intrebari pentru ca e mult mai avantajos sa primesti 3% pentru banii care-i tii in seif decat sa platesti o taxa pentru depozitarea banilor intr-un loc sigur.
Numarul de depozite in seifuri crestea vazand cu ochii si cu banii astfel stransi Fabian putea deja sa ofere imprumuturi de 200, 300, 400 ... 900 de bani la fiecare 100 de bani reali, in monezi si bancnote depozitati la el in seif. Trebuia, totusi, sa fie atent sa nu depaseasca raportul de 9 la 1 deoarece, din evidentele sale reiesea ca un client din zece mai venea, totusi, sa-si ridice banii in numerar.
Daca nu s-ar fi gasit suma necesara in momentul retragerii, oamenii ar fi devenit suspiciosi deoarece cartile de deponent aratau exact cati bani au fost depozitati.
La fiecare 900 de bani dati cu imprumut de Fabian, el primea pana la 45 de bani suplimentar ca dobanda (45= 5% din 900). Atunci cand datoria era restituita cu tot cu dobanda (945 de bani), suma de 900 din coloanele de credit si de debit se anula reciproc iar Fabian pastra surplusul de 45 de bani rezultati din dobanda. Astfel, era extrem de profitabil sa plateasca doar 3 bani la fiecare suta de bani primta spre pastrare sub forma de dobanda la depozitele oamenilor. Asta insemna ca la fiecare suta pe care o primea spre pastrare, Fabian castiga pana la 42% din dobanda, in timp ce oamenii credeau ca el castiga doar 2%. Toti ceilalti bijutieri faceau la fel. Creau bani din nimic printr-o miscare din condei si mai castigau si dobanda la acei bani.
E adevarat ca ei nu-si tipareau singuri bancnotele. Acestea erau tiparite de guvern si le erau repartizate lor spre distribuire. Singura cheltuiala a lui Fabian era o suma infima platita pentru tiparirea bancnotelor. Bijutierii produceau baniii 'creditand' din nimic si mai castigau din dobanda la acesti bani. Cu toate acestea, marea majoritatea a oamenilor credeau ca asigurarea masei monetare era o functie a guvernului. La fel cum credeau ca banii pe care-i imprumuta Fabian doritorilor erau bani reali pe care vre-un deponent i-a depozitat in seifurile lui. Cu toate ca la mijloc era ceva neclar: niciun depozit nu se micsora atunci cand Fabian imprumuta cuiva bani. Daca toata lumea ar fi ceruti banii depozitati in acelasi timp, minciuna ar fi iesit la iveala. Nu apareau probleme nici daca vre-un solicitant cerea sa i se acorde imprumutul in monezi sau bancnote. Fabian se ducea la guvern si explica ca din cauza cresterii populatiei sau a cresterii productiei are nevoie de mai multe bancnote si le primea platind costurile de tiparire a acestora.
Intr-o buna zi un om care obisnuia sa mai si gandeasca, l-a vizitat pe Fabian. "Modalitatea practicata de imprumutare cu dobanda este incorecta, zise el. Pentru fiecare 100 de bani pe care dvs le imprumutati oamenilor le cereti inapoi 105 bani. Dar acesti 5 bani suplimentari pur si simplu nu pot fi platiti pentru ca ei nu exista.
Sunt mai multi fermieri care produc grau, sunt mai multi mestreri care produc acelasi produs, si doar unul singur care ofera bani. Sa presupunem ca in toata tara eu sunt singurul producator. Eu cer un imprumut de 100 de monezi, cheltui 90 de monezi cu materia prima si salariile muncitorilor si-mi raman 10 bani, care formeaza profitul meu. Asta inseamna ca puterea de cumparare a intregii populatii este de 100 de bani. Dar ca sa va pot achita imprumutul eu trebuie sa-mi vand productia cu 105 bani. Asta mai inseamna ca o parte din marfa nu va putea fi vanduta niciodata pentru ca oamenii nu vor avea de unde sa scoata toti banii necesari pentru achizitionarea ei.
Vanzand marfa cu doar 100 de bani, eu va trebui sa apelez la un nou imprumut ca sa-mi achit datoria. Un astfel de sistem pur si simlpu nu poate sa existe si sa fie echitabil in acelasi timp. Fara indoiala ca dumneavoastra ar fi trebuit sa puneti in circulatie 105 monezi si nu 100, din care mie sa-mi dati 100 iar 5 sa le folositi pentru nevoile proprii. In acest fel in circulatie ar fi existat 105 bani iar datoria ar putea fi achitata.
Fabian l-a ascultat in tacere si la sfarsit i-a spus: "Stiinta finantelor este foarte complexa si multilaterala. Pentru studiul ei iti trebuie multi ani. Lasa-ma pe mine sa am grija de acest sistem. Voi trebuie sa va concentrati pe cresterea eficentei, pe scaderea cheltuielilor, sa cresteti productia si sa deveniti astfel intreprinzatori mai buni. Eu am sa va stau intotdeuna la dispozitie ca sa va ajut in acest sens."
Vizitatorul a plecat la fel cum a venit. Ceva nu era bine in operatiile efectuate de Fabian. Si nici nu primise vre-un raspuns la intrebarile sale.
Marea majoritate a populatiei ii dadea in continuare crezare lui Fabian. "El este a gandit sistemul, el este expertul, asa ca toti ceilalti probabil ca gresesc. Priviti cum s-a dezvoltat tara, cum a crescut productia noastra. Mai bine sa-l lasam pe el sa se ocupe in continuare de aceste probleme."
Ca sa-si poata plati dobanda la imprumuturile contractate, producatorii au inceput sa creasca preturile la produse. Cei care munceau pentru salar au inceput sa se planga ca nu le ajung banii si ca salariile sunt foarte mici (acum, odata ce preturile erau in crestere, ei puteau sa cumpere mai putin cu banii castigati.) Patronii refuzau sa plateasca mai mult motivind cu faptul ca o crestere a salariilor i-ar fi ruinat. Fermierii nu mai reuseau sa-si vanda produsele la preturi corecte. Gospodinele se vaitau ca alimentele sunt mult prea scumpe.
In cele din urma, o parte din populatie a declarat ca intra in 'greva'. Era ceva care inca nu s-au intalnit. In plus, o parte a populatiei a decazut in saracie, iar familiile lor si prietenii nu aveau mijloacele necesare ca sa-i ajute. Majoritatea au uitat de bogatiile reale care-i inconjoara - pamanturile fertile, padurile dese, minereurile de sub pamant si animalele domestice. Acesti oameni nu se mai puteau gandi la nimic altceva decat la banii care, se pare ca nu erau niciodata suficienti. Dar ei niciodata nu au pus sub semnul indoielii insasi sistemul bancar. Ei credeau ca guvernantii detin controlul sistemului.
Unii oameni au pus laolalta banii pe care-i aveau si au infiintat companii de creditare sau 'companii financiare'. Ei puteau obtine o dobanda de 6% sau chiar mai mare, ceea ce era mai mult decat oferea Fabian, dar ei puteau sa imprumute doar sumele de care dispuneau efectiv; nu aveau posibilitatea sa creeze bani din nimic, prin simpla inregistrare a unor cifre in evidentele contabile.
Aceste companii financiare l-au deranjat pe Fabian si pe prietenii sai, si atunci eu au infiintat propriile lor companii financiare. In majoriatea cazurilor ei au cumparat pur si simplu companiile inainte ca acestea sa-si dezvolte foarte mult afacerile. In curand toate companiile financiare erau in proprietatea lui Fabian si a colegilor sai sau erau controlate de acestia.
Situatia economica se deteriora in continuare. Cei care munceau pentru salariu erau convinsi ca sefii lor castiga mult mai mult. Proprietarii afacerilor spuneau ca angajatii sunt foarte lenosi si ca nu muncesc eficient in timpul programului. Toti se acuzau reciproc. Guvernul nu gasea nicio rezolvare, si mai avea de rezolvat si problema stringenta a saraciei.
Atunci guvernul a infiintat scheme de ajutorare preferentiala si a emis legi care obligau cetatenii sa participe la acestea. Acest fapt a nemultumit pe foarte multi, care erau adeptii ajutorarii aproapelui in mod voluntar. "Aceste legi nu fac decat sa legifereze o forma de hotie! A lua ceva de la o persoana impotriva vointei sale, indiferent de motivul pentru care iei, nu se deosebeste prin nimic de hotie si talharie.
Doar ca fiecare individ in parte se simtea neputincios si nu vroia sa mearga la puscarie pentru ca nu-si platea aceasta contributie. Aceste scheme de ajutorare au usurat initial situatia, dar dupa un timp problema saraciei s-a acutizat din nou si era nevoie de tot mai multi bani pentru rezolvarea problemei. Costul schemelor de ajutorare crestea si crestea si numarul guvernanilor.
Majoritatea guvernantilor erau oameni onesti, ei incercau sa procedeze cat mai bine cu putinta. Lor nu le placea sa ceara bani de la concetateni (sa creasca impozitele) si, in final nu le-a ramas deca sa ceara imprumuturi de la Fabian si colegii sai. Doar ca nu si-au pus problema cum vor returna aceste imprumuturi.
In tot acest rastimp, situatia se inrautatea. Deja parintii nu mai putea plati pentru educarea copiilor proprii. Nu erau destui bani pentru a plati serviciile medicale, iar firmele transportatoare intrau in faliment una dupa alta.
Guvernul a fost obligat sa preia si aceste cheltuieli. Invatatorii, medicii si multe alte categorii de muncitori s-au transformat in functionari de stat.
Putini erau cei carora le placea sa munceasca in noua lor calitate. Ei primeau un salariu rezonabil, dar si-au pierdut individualitatea, s-au transformat in rotitele unei gigantice masinarii.
Nu mai era spatiu pentru initiative proprii, efortul nu mai era rasplatit. Veniturile unor astfel de functionari nu se modificau si puteau creste doar atunci cand cineva de pe o treapta ierarhica superioara deceda sau se pensiona.
Guvernantii exasperati au venit la Fabian sa-i ceara sfatul. Fabian era considerat un intelept care stia sa rezolve orice problema financiara. Fabian a fost atent la expunerea problemelor cu care se confrunta guvernul si a raspuns: "Multi oameni nu sunt in stare sa-si rezolve singuri problemele. Sigur, o sa fiti de acord cu faptul ca toti oamenii au dreptul sa fie fericiti si sa aiba la dispozitie toate cele necesare vietii. Crezul nostru suprem este 'Toti oamenii sunt egali', nu-i asa ?
Inseamna ca singurul mod de a echilibra situatia este sa luam excedentul de la bogati si sa-l impartim la saraci. Introduceti un sistem de impozite si taxe. Cu cat mai multi bani are o persoana, cu atat mai mult trebuie ea sa plateasca. Luati banii de la oameni in functie de posiblitatile lor financiare si impartiti acesti bani in functie de necesitati. Educatia si serviciile medicale trebuie sa fie gratis pentru cei care nu sunt in stare sa le plateasca."
El a tinut un monolog lung despre idealurile nobile si a incheiat cu "Apropo, sa nu uitati ca imi sunteti datori. Voi imi solicitati imprumuturi de mult timp. Dar eu vreau sa va intind o mana de ajutor asa ca, in mod exceptional, sunt de acord sa-mi platiti doar dobanda. Nu ne atingem de sumele imprumutate si achitati-mi doar dobanzile aferente."
Guvernantii nu au stat prea mult pe ganduri dupa aceasta sedinta si au introdus un impozit pe venit: cu cat castigau mai mult cetatenii, cu atat mai multi bani erau luati de guvern ca impozit. Nimanui nu i-a convenit noua stare de fapt, dar toti au preferat sa plateasca decat sa mearga in puscarie.
Noile impozite au obligat vanzatorii sa creasca iarasi preturile. Cei care munceau pentru salar, au cerut iarasi marirea acestuia. Asta a dus la inchiderea unor intreprinderi si introducerea masinilor in altele. Rezultatul a fost ca numarul de someri a crescut iar guvernul a largit numarul celor care beneficiau de ajutoare de la stat, asa ca sumele necesare pentru acordarea acestor ajutoare au crescut.
Au fost introduse diverse taxe si o serie de metode protectioniste care sa controleze anumite ramuri ale industriei si sa mentina gradul de ocupare a populatiei. Anumite persoane chiar au inceput sa-si puna intrebarea in ce consta menirea intreprinderilor - sa produca sau doar sa ofere un loc de munca.
Situatia generala se tot inrautatea. S-a incerat introducerea controlului asupra salariilor, controlul preturilor si alte si alte tipuri de control. Guvernul incerca sa obtina mai multi bani prin impozitele pe comert, pe salarii si prin multe alte taxe si impozite. S-a gasit cineva care a constatat ca pe tot drumul prin care trecea graul pana sa ajunga pe masa omului ca paine sunt platite aproape 50 de taxe si impozite.
Au iesit in fata diversi 'experti' si chiar au fost cooptati in guvern, dar dupa fiecare adunare anuala nu rezulta nicio alta solutie la problema decat deja banala 'noutate' ca trebuie 'restructurat' sistemul fiscal.
Fabian cerea achitarea dobanzilor si tot mai multi bani se duceau intr-acolo.
Au aparut partidele si politicienii. Oamenii au inceput sa discute care partid era in stare sa le rezolve cel mai bine problemele. Se discutatu indivizii, ideile lor, lozincele - orice, dar nu problema reala. Organele consultative nu gaseau o iesire definitiva din situatia creata.
Intr-un oras dobanda ce trebuia achitata intr-un an a devenit mai mare decat suma colectata ca impozite. In toata tara crestea suma dobanzilor de achitat - s-a ajuns acolo ca se percepea dobanda si la dobanda neachitata.
Treptat o mare parte din bogatiile reale ale tarii a ajuns in proprietatea lui Fabian si de prietenii sai bijutieri. Si tot mai mult oameni ajungeau sa fie controlati. Doar ca acest control nu era total. Fabian stia ca nu poate fi sigur si sa gestioneze cum vrea situatia decat daca fiecare cetatean va fi controlabil.
Majoritatea celor care se impotriveau sistemului au fost obligati sa inchida gura sub presiunea financiara sau au fost supusi oprobiului public. Ca sa-si atinga acest scop, Fabian si compania au cumparat o mare parte din ziare, posturi de radio si televizie. Cei care erau angajati in acestea erau minutios selectati. Foarte multi din cei care erau angajati in mas-media doreau in mod sincer sa faca lumea mai buna, dar asa si nu au inteles niciodata ca au fost utilizati in mod cinic. Toate solutiile pe care ei le ofereau publicului adresau efectele secundare ale problemei de baza si in nici un caz motivele pentru care problema a aparut.
Erau o puzderie de publicatii periodice - unele 'de dreapta', altele 'de stanga', unele - pentru muncitori, altele pentru patroni s. a. m. d. Nu conta in ce categorie va-ti incadrat si care va sunt idealurile - principalul era sa nu va lase sa ganditi asupra problemei reale.
Planul lui Fabian era aproape de finalizare: toata tara ii era datoare lui. Controland sistemul de invatamant si mass-media, el putea controla gandurile oamenilor. Ei puteau sa se gandesca doar la si sa creada doar in ceea ce-i convenea lui. Mijloacele de informare in masa stabileau strict subiectele de discutie si de analiza ale populatiei.
Atunci cand un om are mult mai multi bani decat poate sa-i cheltuie pe placerile sale, ce alta provocare mai poate dori el de la viata ? Pentu cei care au mentalitatea de conducatori singurul raspuns este 'puterea'. Puterea totala si absoluta asupra altor oameni. Idealistii erau alesi pentru a lucra in mass-media si in guvern, dar pentru infaptuirea controlului real Fabian ii selecta pe cei care aveau mentalitate de conducatori.
Ceilalti bijutieri au mers pe aceeasi cale. Ei au cunoscut belsugul si s-au saturat de el. Ei aveau nevoie de o noua provocare, emotii si senzatii noi, iar puterea asupra poporului a devenit pentru ei acel joc inedit si captivant.
Au ajuns sa se considere deasupra celorlalti oameni. "Sa conducem este dreptul si datoria noastra morala. Masele largi nu stiu ce este bine pentru ei si ce este rau. Ele au nevoie ca cineva sa-i conduca si sa-i directioneze. Sa conducem este dreptul nostru ereditar"
Prin toata tara Fabian si ai lui detineau o multime de case credit si de institutii financiare. Sigur, toate erau in proprietate privata si apratineau altor persoane. In teorie, exista chiar si o concurenta intre acestea, dar in practica toate lucrau in comun acord. Reusind sa convinga o parte din membrii guvernului, ei au infiintat "Fondul de Rezerva National". Nici nu a fost nevoie sa-si foloseasca banii proprii pentru asta - au creat un credit pe baza depozitelor populatiei.
Acest organism trebuia sa regleze sursele de bani si sa apartina guvernului. Dar in mod ciudat niciun membru al guvernului, niciun functionar de stat nu a fost admis in Comitetul Director"
Guvernul a incetat sa se mai imprumute de la Fabian si amicii acestuia si a inceput sa foloseasca un sitem de lucru direct cu Rezerva Nationala Monetara. Guvernul a propus ca datoriile sa fie garantate de sumele colectate ca taxe si impozite in anul urmator. Era exact ce dorea si Fabian - sa inlature orice urma de suspiciune de la persoana sa si sa indrepte toata atentia catre o organizatie guvernamentala care sa nu aiba nimic in comun cu el. Dar in spatele cortinei controlul asupra sistemului era in continuare in mainile sale.
In mod indirect, Fabian avea asa o influenta in guvern incat acesta era obligat sa-i urmeze indicatiile. Fabian se lauda adesea: "Permiteti-mi sa controlez bugetul statului, si nu am sa am nicio treaba ce legi veti adopta." Pentru el nu conta ce partid era la putere. Fabian controla banii, sistemul sangvin al economiei natiunii.
Guvernul primea intotdeauna imprumuturile solicitate, dar pentru absolut toae sumele se platea dobanda. Sume tot mai mari se alocau pentru programele de ajutor social si petru ajutoarele de somaj, asa ca nu a durat mult si guvernul avea dificultati in a achita dobanzile, fara sa mai pomenim de datorii.
Si totusi se mai gasea cate unul care isi punea problema ca banii sunt inventati de om. Deci acest sistem trebuie obligatoriu sa stea in slujba lui, si nu invers, adica nu omul sa serveasca banul. Dar de fiecare data tot mai putini si mai putini ridicau aceasta intrebare, iar vocea lor se pierdea in vacarmul generalizat cauzat de cautarea banilor inexistenti pentru plata dobanzii.
Se schimbau guvernele, partidele politice, dar politica in sine era aceeasi. NU conta cine era la putere, telul final a lui Fabian era tot mai aproape cu fiecare an. Nici nu mai conta ce vor face restul. Oamenii erau la limita suportabilitatii, nu puteau plati mai mult. Se apropia momentul potrivit pentru mutarea finala.
10% din bani inca mai circulau sub forma de monezi si bancnote. Acest fapt trebuia schimbat astfel incat sa nu trezeasca suspiciuni. Cat timp oamenii utilizau bani reali, erau liberi sa cumpere si sa vanda asa cum doreau ei - deci detineau controlul asupra propriilor vieti.
In acelasi timp, din cauza ca uneori era riscant sa ai asupra ta bani lichizi, iar cecurile nu erau acceptate in afara tarii, se cauta o alternativa mai comoda. Si, deja a cata oara, Fabian avea raspunsul pregatit. Institutia lui a emis fiecarui doritor un card de plastic pe care erau trecute numel, poza si un numar unic de identificare a persoanei.
Oriunde era prezentat la plata acest card, vanzatorul suna la calculatorul central si verifica daca exista disponibil in cont. Daca era, purtatorul cardului putea cumpara fara probleme in limita sumei disponibile.
Oamenilor li sa permis chiar sa fie creditati cu sume mici fara sa mai plateasca dobanda, cu conditia ca la sfarsitul lunii sa acopere sumele datorate. Era un sistem excelent penru cei care primeau salariul in fiecare luna, dar ce sa se faca producatorii? Ei aveau nevoie de strunguri, de materii prime, sa produca si sa achite salariile angajatilor, sa vanda produsele. Si abia apoi puteau sa achite creditul. Daca acest termen de achitare depasea o luna, se percepea o dobanda de 1.5% pentu fiecare luna de intarziere la suma imprumutata. In total - 18% pe an.
Acestia nu au avut alta scapare decat sa aduge acesti 18% la pretul de vanzare a produselor. Dar nici acesti 18% nu au fost pusi in circulatie, deci nu existau. La scara intregii tari in fata producatorilor era o problema nerezolvabila - sa intoarca inapoi 118 bani la fiecare 100 de bani imprumutata. In conditiile in care acesti 18 bani aditionali nu existau.
Fabian si prietenii sai si-au intarit si mai mult pozitia in societate. Erau priviti ca garanti ai stabilitatii. Orice spuneau ei despre finante era acceptat de restul cu respect aproape religios.
Sub presiunea crescanda a fiscalitatii, micile companii au dat faliment. Pentru a-ti desfasura activitatea in multe domenii au fost introduse asa-numitele 'licente' si 'avize'. Astfel, celelalte companii aveau de depasit inca o bariera pentru a activa ain aceste domenii. Fabian controla sau detinea toate companiile importante, care avau o multime de sucursale sau companii subsidiare. Se parea ca toate aceste firme erau companii concurente, dar in realitae Fabian le controla. Treptat, concurentii adevarati au fost fortati sa cedeze si sa-si inchida afacerile. Acelasi lucru s-a intamplat apoi si cu firmele mici - instalatorii, tamplarii, electricienii - majoritatea au fost inghititi de companiile mari controlate de Fabian. iar Fabian intotdeauna era sustinut de guvern.
Dorinta lui Fabian era ca aceste carduri de credit/debit sa inlocuiasca de tot banii din metal si bancnotele. Atunci cand toate monezile si bancnotele ar dispare din circulatie, doar companiile care vor detine un card de plastic ar putea sa-si desfasoare in continuare activitatea.
Deoarece cardurile de plastic se vor mai pierde din cand in cand si, in consecinta, oamenii nu ar mai putea cumpara si vinde pana cand li se va elibera alt card, Fabian planificase ca la un moment dat sa fie emisa o lege prin care orice om sa aiba alocat un numar unic de identificare, care sa-i fie tatuat pe mana. Acest numar sa fie vizibil doar intr-o lumina de o anumita culoare, iar valoarea sa poata fi citita de calculator, iar fiecare calculator sa fie legat la calculatorul central. In acel moment Fabian ar detine controlul absolut.
Povestea ce tocmai ati citit-o este inventata. Dar daca considerati ca seamana prea mult cu realitatea si doriti sa aflati cine e Fabian in viata reala, puteti incepe prin a cerceta actiunile bijutierilor englezi in secolele 16 si 17.
Banca Angliei si-a inceput activitatea in anul 1694. Regele Angliei avea nevoie urgenta de bani ca urmare a razboiului cu Franta. Bijutierii i-au 'imprumutat' 1.2 milioane de lire sterline (o suma inimaginabila la vremea aceea) in anumite conditii:
a) Dobanda sa fie 8% Sa nu uitam ca pana atunci imprumutarea banilor cu dobanda era pedepsita cu moartea
b) Regele trebuia sa le ofere bijutierilor Carta Regala care sa le permita acestora sa infiinteze banca si sa ofere imprumuturi.
Pana in acel moment toate operatiile pe de eliberare a cecurilor pentru sume care depaseau depozitele reale constituite erau ilegale. Carta Regala le-a incetatenit. In 1694 William Patterson a primt aceasta Carta Regala.
Citate din diverse surse
Encyclopaedia Britannica, 14th Edition
"Bancile creaza bani. Ar fi eronat sa consideram creditul bancar ca fiind oferit din depozitele constituite in banca. Creditul bancar determina o suplimentare masei monetare aflata in circulatie la un moment dat.
Lord Acton
"Lupta care va continua secole si care va trebui sa o infruntam la un moment dat este lupta oamenilor impotriva bancilor"
Reginald McKenna, Presedintele Midland Bank
"Pe mine ma sperie faptul ca cetatenii simpli nu vor sa stie ca bancile pot crea si distruge banii dupa cum doresc, cat si faptul ca bancile controleaza creditele natiunii si astfel ele conduc politica guvernului si controleaza destinele oamenilor."
Phillip A. Benson, President of the American Bankers' Association
"Nu exista o metoda mai directa de a controla o natiune decat prin intermediul sistemului sau de creditare (bani).
USA Banker's Magazine, August 25 1924
"Capitalul trebuie sa se protejeze in toate modurile posibile prin combinare si prin legislatie. Datoriile trebuie colectate, bondurile si ipotecile trebuie executate cat de repede este posibil. Atunci cand prin procedee legale oamenii de rand isi pierd caminele ei devin mai docili si mai usor de guvernat de mana forte a guvernului, sub controlul marilor finantisti."
Len Clampett, "Hand Over Our Loot", No. 2
"Ca munca platita sa aiba loc, trebuie sa existe patru elemente:
* Propriu-zis treaba care trebuie sa fie facuta
* Materialele necesare
* Forta de lucru care sa execute aceasta munca
* Banii cu care munca depusa sa fie platita.
Daca un element din cele patru lipseste, nu poate fi efectuata munca. E un sistem care se regleaza automat. Daca exista volum de lucru, materiale si muncitori nu ne ramane decat sa cream banii. Destul de simplu."
"Intrebati-va singuri de ce au avut loc recesiunile. Singurul element care lipsea comunitatii erau banii cu care sa cumpere produsele si serviciile. Forta de munca exista. Se gasea de lucru. Materialele nu au disparut in neant, iar produsele erau disponibile in magazine sau puteau fi produse in schimbul banilor."
extras din scrisoarea trimisa de "Rothschild Bros of London" catre o firma de bancheri din New-York, 25 Iunie 1863:
"Cei putini care inteleg sistemul (de cecuri si credite) vor fi sau foarte interesati de profiturile pe care le aduce, sau atat de dependenti de avantajele acestuia, incat de la acestia nu ne asteptam la nicio obiectie. Pe de alta parte, marea masa a oamenilor va fi incapabila sa inteleaga imensele avantaje pe care le obtine capitalul de la sistem si-si va duce povara fara griji si, posibil, fara sa inteleaga ca acest sistem le este ostil."
Urmatoarul text a fost retiparit in Idaho Leader, USA, 26 August 1924
In 1891 bancherii americani si agentii acestora au primit o circulara confidentiala cu urmatorul continut:
"Autorizam agentii nostri de operatiuni de creditare din statele vestice sa ofere imprumuturi din fondurile noastre, cu data scadentei pe 1 sept 1894 si nicio zi mai tarziu.
Pe 1 sept 1894 imprumutul sa nu fie reinnoit sub nicio forma.
Pe 1 sept 1894 vom cere inapoi banii nostri, vom executa ipotecile si vom deveni proprietarii terenurilor. ... In consecinta, fermierii se vor transforma in arendasi, ca in Anglia.
"Hand Over Our Loot", No. 2
"In Statele Unite emiterea de moneda este controlata de Adunarea Rezervei Generale. Aceasta nu e un organizm guvernamental, ci o adunare a bancherilor particulari. Multimea crede ca Rezerva Federala tine de organele de conducere federale. Dar nu este asa. ... In 1913 Presedintele Woodrow Wilson a semnat un decret prin care a infiintat rezerva federala si a condamnat poporul american la sclavia datoriilor care se va termina doar atunci cand poporul se va destepta din letargie si va pune capat acestei tiranii avare."
Problemele noastre nu vor dispare cat timp nu o sa corectam sistemul de emitere (creare), distributie si de circulatie a banilor. Imediat ce aceasta problema va fi rezolvata, multe lucruri se vor aseza la locul lor. In acest sens, este imperios necesar ca oamenii sa constientizeze despre ce este vorba. Foarte putini cunosc si inca mai putini inteleg problema. Aprofundati si analizati singuri subiectul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu